Eminescu si faze de-ale sortii

   Viaţa e mai mult sau mai puţin o farsă, este un spectacol stupid. Cel mai bun lucru pe care-l avem de făcut e să ne păstrăm intactă personalitatea. Pe parcursul vieţii ne întîlnim cu o mulţime de situaţii, fie mai plăcute sau mai puţin plăcute, fie care ne fac să radiem de fericire, sau contrariul acesteia, ne produc o enormă suferinţă.

   Sunt oameni care mereu visează, mereu trăiesc cu pasibila  concepţie a unei vieţi in roz. Realitatea insă mereu este alta. Însuşi destinul ne rezervă unora din noi o viaţă dură, sortită unui şir de eşecuri, eşecuri ce adoră să ne nenorocească latura sensibilă a sufletului.

 Poemul desăvîrşitului Eminescu  ,,Odă’’ (în metru antic)  este opera-minune care pune in evindenţă  aspecte deosebite ce merită atenţie in descoperirea sensului lor adevărat. Poeţii sunt ca anotimpurile, fiecare  este dotat cu o manieră aparte de a impresiona cititorul. Personal, îl văd pe Eminescu un poet al toamnei, un poet ce pune in evidenţă realitatea, durerea, tragismul existenţei umane, tot  aşa precum toamna   dezgoleşte componentele naturii pînă a le aduce in originala lor existenţă, o existenţă cuprinsă de goliciune. Copacii unei păduri in plină toamnă sunt ca oamenii, goi in suflet, însă plini de năravuri odioase atunci cînd îmbracă veşminte cu podoabe. Tot ce poate avea mai valoros un om este un suflet plin de virtuţi. Scopul existenţei  noatre este de a trăi spiritual, de a ne iniţia în ale vieţii aşa cum e corect. Eminescu însă s-a găsit dezamăgit atunci cînd a constatat cu durere că de al său propriu vis se vaietă, pe al său propriu rug se topeşte în flăcări... Aceasta de fapt  este întreaga noastră viaţă, aceasta este realitatea crudă pe care puţini dintre noi vrem s-o recunoaştem. Avem nevoie de o minte geniala ca a lui,  ca să putem bea pînă la fund ,,voluptatea morţii neîndurătoare’’.

Autor: Ionela Cotofana